Preoţii Episcopiei Hotinului în misiunea din Transnistria

    Teritoriul dintre Nistru şi Bug se numeşte Transnistria[1], adică teritoriul de peste Nistru. O asemenea provincie nu existase niciodată înainte de ocuparea româno-germană a regiunii. Din punct de vedere geografic, Transnistria este situată în mănosul podiş al Podoliei. Acest teritoriu a fost, atât în trecut, cât şi în prezent, „mărul discordiei” dintre Rusia şi Moldova, mai bine zis dintre Occident şi Orient.

La începutul celui de al doilea Război Mondial, trupele germano-române cuceresc acest teritoriu, în toamna anului 1941. În baza acordului româno-german intitulat „Înţelegeri asupra siguranţei, administraţiei şi exploatării economice a teritoriului dintre Nistru şi Bug (Transnistria) şi Bug şi Nipru”, semnat la 30 august 1941, la Tighina, de generalul german Hauffe şi de generalul de brigadă N. Tătăraru, României îi revenea sarcina asigurării securităţii, administrării şi exploatării economice a Transnistriei”[2].




   Ca urmare a acestei cuceriri mulţi nutreau speranţa că acest teritoriu va fi alipit la România. Acest teritoriu, plasat temporar sub administraţia civilă română, având o suprafaţă totală de 29.733 km² şi o populaţie de 2.326.266 de locuitori, a fost condus de „Guvernământul” Transnistriei şi a fost organizat în 13 judeţe (Ananiev, Balta, Berezovca, Dubăsari, Golta, Jugastrului, Movilău, Oceacov, Odessa, Ovidiopol, Râbniţa, Tiraspol, Tulcin) cuprinzând 64 de raioane şi 2 municipii (Odessa şi Tiraspol) cu 15 comune urbane, 18 suburbane şi 1.363 de comune rurale pentru cele 2.568 sate şi 72 cătune din întreaga provincie. Această regiune însă a avut un statut administrativ deosebit de cel al Basarabiei şi al Bucovinei, ea reprezentând o unitate administrativă cu conducere proprie, organizată pe principiul autonomiei locale.

   Printre cei ce şi-au pus speranţa în inteligenţa acestui plan a fost şi Mareşalul Ion Antonescu, care, cu acordul Patriarhiei din Bucureşti, hotărăşte înfiinţarea unei „Misiuni Bisericeşti”, care la data de 15 august 1941 a fost încredinţată spre conducere Arhimandritului Iuliu Scriban, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Mesajul Mareşalului Ion Antonescu din 31 august 1941 a fost următorul: „Luaţi măsuri pentru redeschiderea tuturor bisericilor şi ajutaţi pe preoţi în misiunea lor de recreştinare a populaţiei”[3].Acest mesaj a fost primit cu entuziasm religios de poporul creştin local aflat anterior sub presiune ateistă sovietică.

   La venirea sa pe aceste teritorii, cucerite în urmă cu 23 de ani de către marea urgie a bolşevismului, marele profesor a descoperit că în inimile oamenilor se află încă aprinsă flacăra credinţei: „Când am păşit pe ogor peste Nistru, am văzut că bolşevicii n-au izbutit să smulgă credinţa creştinească din sufletele oamenilor. Ei trăiau cu ea ascunsă în fundul inimilor, îşi păstrau odoarele creştineşti şi nu se puteau lipsi de a se folosi de ele”[4]. Poporul de aici este în mare parte blând şi credincios[5]. „Sunt în aceste locuri comori de adâncă credinţă în Dumnezeu, oameni bogaţi în credinţă, povăţuitoare chiar pentru preoţi. Se pot vedea oameni care se închină preotului, aşa cum se închinau şi Apostolilor. Se pot vedea lacrimi la întâlnirea şi despărţirea de preot”[6].

   Acestea toate au constituit un imbold spre misiune creştin-ortodoxă în acest teritoriu pentru marele misionar Iuliu Scriban[7], în ciuda marilor neajunsuri existente: Bisericile erau dărâmate sau transformate în cinematografe, odăjdiile erau transformate în obiecte de uz casnic, noii născuţi nu erau botezaţi (şi mulţi tineri la fel), dar nici nu puteau fi botezaţi pe loc, ei trăind într-o stare de necredinţă şi de neiniţiere în tainele credinţei.

   Misiunea din Transnistria fusese înfiinţată din iniţiativa Mareşalului Antonescu la 15 august 1941, pentru „organizarea Bisericii şi îndrumarea spirituală a populaţiei dintre Nistru şi Bug”[8], „sediul acestei Misiuni fiind amplasat pe Strada „Pocrovscaia” din centrul oraşului Tiraspol”[9]. Începutul acestei misiuni a primit binecuvântarea mai multor ierarhi ai Ardealului: Nicolae, Mitropolitul Ardealului; Episcopul Andrei al Aradului[10]; Episcopul Nicolae al Oradiei; Episcopul Vasile al Timişoarei şi Episcopul Veniamin al Caransebeşului[11], care în luna septembrie 1941, însoţiţi de 56 de membri ai clerului dintre care 5 protopopi, 45 de preoţi, 2 arhidiaconi şi 4 diaconi[12] au făcut o vizită pastorală şi misionară pe teritoriile Basarabiei şi Transnistriei, cu scopul de a-i aduna pe credincioşii acestor teritorii în faţa sfintelor altare[13].

   Fiecare chiriarh era însoţit de un sobor de preoţi[14], alcătuit din cei mai iscusiţi duhovnici, predicatori şi cântăreţi. Aceşti slujitori misionari au străbătut aproape în întregime teritoriul Basarabiei şi Transnistriei: Mitropolitul Nicolae al Ardealului a vizitat judeţele Lăpuşna şi Orhei; Episcopul Vasile a Timişoarei - judeţele Bălţi şi Hotin; Andrei al Aradului a vizitat judeţele Tighina şi Cetatea-Albă; Episcopul Nicolae al Oradiei a vizitat judeţul Soroca; Episcopul Veniamin al Caransebeşului a vizitat judeţele Cahul şi Ismail[15].

   Cu această ocazie Mitropolitul Nicolae al Ardealului a rostit un cuvânt de învăţătură în care i-a întărit pe preoţii şi credincioşii din aceste teritorii în credinţă, în slujire sfântă şi misionară în „ogorul lui Dumnezeu”. Exemplul ierarhilor şi al preoţilor „de peste munţi”[16] în această misiune a fost urmat ulterior de o echipă de preoţi din Eparhia Huşilor, iar la 20 decembrie de o mare echipă misionară alcătuită din 98 de preoţi ieromonahi şi cântăreţi[17] din Eparhia Chişinăului, conduşi de cunoscutul misionar preotul Rudiev ce a fost misionar eparhial la Chişinău[18].

   Alături de ierarhii veniţi din Ardeal şi Oltenia în misiunea din Transnistria a participat şi Episcopul Partenie cu 85 de preoţi[19]. Preoţii trimişi ai episcopiei Hotinului în această misiune şi-au desfăşurat activitatea pastorală în judeţul Iugastru din Transnistria, ce are capitală oraşul Iampol. Acest oraş este situat pe malul stâng al Nistrului la vreo 10 km spre Nord de oraşul Soroca. Situaţia locaşurilor bisericeşti în acest judeţ era tristă, se găseau prea puţine biserici în care se putea săvârşi Sfânta Liturghie s-au alte slujbe bisericeşti, în asemenea caz în majoritatea satelor s-a amenajat un altar provizoriu unde creştinii primeau mângâieri sufleteşti de la preoţii rânduiţi. S-au alcătuit coruri bisericeşti, ce înălţau rugăciuni către Dumnezeu, în care creştinii îşi mărturiseau suspinul lor. Printre preoţii ce au participat la această misiune merită a aminti pe preotul B. Ch. din parohia Pravila, judeţul Soroca. Pe lângă activitatea preoţilor plecaţi în această misiune, la fel şi cei rămaşi în parohiile lor, au participat la această misiune cu un ajutor material din partea credincioşilor din parohiile lor. În asemenea caz merită a aminti misiunea preoţilor din cuprinsul protopopiatului III Hotin, care a donat protopopiatului Moghilău-Transnistria patru rânduri de veşminte[20].

   Venirea acestor misionari în această perioadă de iarnă a avut un scop anume declarat răspicat: „Să aducă mângâiere sufletească credincioşilor în timpul Sfintelor Sărbători ale Crăciunului”[21]. Aceşti misionari erau asemănaţi în presa vremii cu îngerii care Îl slăveau pe Hristos în noaptea naşterii Sale sau cu magii de la Răsărit care au venit să se închine Împăratului nou născut, aducând acestui popor o nouă veste, a dezrobirii sale de sub hidoasa fiară comunist-atee.

Merită de remarcat faptul că fiecare din aceşti ierarhi au îndeplinit o activitate misionară de reîncreştinare a Transnistriei. Episcopul Nicolae Popovici al Oradiei a participat la Sfinţirea Bisericii Sf. Dumitru din Sucleia, în duminica zilei de 21 septembrie 1941, eveniment ce a cunoscut un mare ecou în Transnistria şi nu numai. Alături de episcopul Nicolae au mai participat la acest sfânt eveniment şi mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan; Vasile Lăzărescu, episcopul Timişoarei; Grigorie Leu, episcopul Huşilor; Partenie Ciopron, episcopul Armatei; arhimandritul Iuliu Scriban şi 10 preoţi[22].

   Misiunea de reîncreştinare a Transnistriei nu a fost străină nici de Mitropolia Olteniei, înfiinţată la 1 noiembrie 1939, de unde au venit un număr de 130 de preoţi şi diaconi care s-au angajat în ofensiva misionară din Transnistria. Misiunea a fost condusă de către Mitropolitul Nifon Criveanul, însoţit de un grup de preoţi şi diaconi. Ei au vizitat şi slujit în judeţele Ananiev, Balta, Dubăsari, Golta, Râbniţa şi Tiraspol. Mitropolitul Nifon a subliniat că în decursul misiunii creştineşti preoţii au trebuit să înfrunte multe piedici şi greutăţi „într-un ţinut devastat şi pustiit”[23]. Cei care au ascultat şi au primit binefacerile acestor slujitori ai lui Dumnezeu au fost creştinii acestor plaiuri vitregite de istorie[24]. Printre părinţii Mitropoliei Olteniei ce au participat la această misiune importantă se enumeră şi ieromonahul Gherasim Iscu. În Transnistria s-a stabilit în oraşul Balta, unde a slujit în catedrala din acel oraş, contribuind la întemeierea unei mănăstiri de monahi la Berşad (plasa Balta), unde a fost numit şi stareţ. „La jumătatea anului 1942, împreună cu ieromonahul Sebastian Tocilat, a înfiinţat schitul Păsăţel din judeţul Râbniţa, ca delegat al misiunii din Transnistria”[25]. Pe data de 13 decembrie 1942, datorită străduinţei sale şi dragostei credincioşilor faţă de Biserica lui Hristos, a sfinţit Biserica de la Păsăţel. Cu această ocazie a primit mitra de mitrofor de la localnici şi o cruce de argint drept mulţămire. Activitatea sa în Transnistria este descrisă de către acest părinte în următoarele cuvinte: „Nu mai am cu ce mă îmbrăca, atât dulama, cât şi rasa fiind aproape nişte trenţe pe care n-am cu ce le cârpi… dacă am avut imprudenţa să fiu sub acest aspect un slab misionar în Transnistria, unde mi-am rupt ce-am avut, fără să mă îngrijesc să fac altele, deşi credinţa îmi spune că le voi afla dincolo, mi se va trece cu vedere prezenţa la Sf. Mitropolie în acest hal. Credincioşii de acolo mi-au scris la Tismana după plecarea mea. Am fost un slujitor fără tobe şi surle, căutând ca toată dragostea mea să răspundă cinstit şi sincer la neţărmuita iubire ce mi-o arătau acei oameni, la care credinţa şi omenia nu erau cuvinte de ocazie, ci calităţi ce izvorau din fiinţa lor[26]. Pe lângă episcopii şi preoţii amintiţi ce au activat în această misiune merită a aminti şi pe arhimandritul Varlaam Chiriţă, ce este numit exarh al mănăstirilor din Transnistria, inspector eparhial şi coordonator al Şcolii Spirituale din Odessa”[27].

   Acest număr impresionant de misionari nu a fost nicidecum rezultatul unei presiuni din partea Patriarhiei Române[28], ci decizie firească, născută din dragoste jertfelnică de slujire lui Dumnezeu. Această dragoste a avut drept exemplu dragostea lui Dumnezeu, „căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3.16). Urmând dragostei lui Dumnezeu, ei au urmat şi îndemnul lui Hristos Cel răstignit şi înviat: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28.19-20). Pe lângă iubirea lui Dumnezeu şi îndemnul Mântuitorului, ei au urmat şi sfatul celui mai mare propovăduitor al Evangheliei, Sfântul Apostol Pavel: „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura” (II Timotei 4.2). Toate aceste imperative au fost urmate de martirii primelor secole şi de toţi mărturisitorii timpurilor ulterioare.

   În 1942 Ministrul Ion Petrovici de la „Culte şi Educaţie” îi propune lui Visarion Puiu, la sugestia Mareşalului Antonescu, să preia organizarea acestei misiuni bisericeşti în Transnistria. Activitatea desfăşurată în Transnistria a fost în intervalul decembrie 1942 – decembrie 1943, având titulatura de „Mitropolit al Transnistriei”, cu reşedinţa în Odessa[29].

   La numai o lună de la venirea sa în Odessa, el îi scrie Mareşalului următoarea scrisoare: „Împlinindu-se o lună de la sosirea mea în Odessa, cu scopul de a face începutul unei organizări bisericeşti şi a însăila întâile acţiuni de îndrumare social-creştină necesare provinciei Transnistriei, vin a vă ruga să binevoiţi a delega o persoană care, venind în localitate, să constate aceste începuturi şi raportându-vă, să ni se deie apoi eventuale sugestii şi orientări complementare, înlesnind astfel îndeplinirea ţelului pentru care s-a înfiinţat această Misiune. O asemenea constatare directă cred necesar a se face lunar, descoperit sau şi fără ştirea noastră, spre a se evita sau corecta informaţiile laterale, ce pot fi uneori necomplete, alteori tendenţios greşite. Primiţi, Vă rugăm, Domnule Mareşal, asigurarea deosebitei noastre consideraţiuni şi arhiereşti binecuvântări”[30].

   Situaţia locaşurilor de cult din acea zonă era foarte decăzută din punct de vedere material, fapt desprins din conţinutul unei scrisori pe care o adresează la 1 decembrie 1943: „Starea Bisericilor lăsate de ruşi era foarte grea. Scrie că i-ar trebui două mii de preoţi şi el nu are decât 617, iar localurile în care ar fi vrut să amenajeze câteva Seminarii de un an-doi i-au fost luate de germani”[31]. Activitatea arhimandritului Antim Nica în Transnistria a fost una foarte bogată, plină de misiune şi fapte mântuitoare. Ele au fost apreciate şi de către episcopul Serghie al Odessei, spunând: „Activitatea lui a fost demnă şi de adevărat păstor de suflete, iar prin purtarea sa blândă şi prin activitatea sa plină de zel şi râvnă pentru credincioşi, a lăsat o amintire frumoasă şi regrete în urma sa”[32].

   Cu toate că starea materială era foarte grea, trăirile sufleteşti ale poporului erau cimentate bine în inimile oamenilor şi „temelia sufletească era nezdruncinată”[33]. În asemenea condiţii, Mitropolitul Visarion, prin experienţa căpătată ca Episcop al Hotinului şi apoi ca Mitropolit al Bucovinei, desfăşoară o misiune pastorală importantă.

   A înfiinţat o tipografie, a publicat o revistă a misiunii intitulată „Transnistria creştină”, a oficiat slujbe misionare în toate colţurile regiunii cu fast şi cu evlavie. A redobândit clădirile bisericeşti pe care le-a restaurat (pe o parte dintre ele), pentru a fi în folosul acestei Misiuni. A refăcut cele două mănăstiri din Odessa, cu hramurile „Sf. Ilie” şi „Sf. Pantelimon”. Apoi, tot pentru întărirea şi organizarea acestei misiuni, Mitropolitul Visarion l-a chemat pe Episcopul Vasile Stan, expulzat din Maramureşul ocupat de horthyşti, pentru a conduce Episcopia de la Balta[34].

   Aici, în acest teritoriu în care „Biserica a fost pentru creştini plămânul prin care au răsuflat sufleteşte”[35], menţiona într-o corespondenţă ierarhul: „ne găsim într-un război de stăvilire a bolşevismului şi de reînviere a creştinismului”[36].

   Scopul acestei misiuni îl desprindem dintr-o cuvântare rostită la Odesa, în octombrie 1943, în faţa unor refugiaţi de pe Don şi din Kuban: Nu ştiu cum vor fi împrejurările următoare, adică, dacă vom rămâne noi, românii, pe aici sau va reveni stăpânirea rusească… şi nici nu ne-am preocupat de această idee”[37]. Gândul nostru a fost purtat spre ţelul urmărit de Misiune, să restabilim stările bisericeşti şi să deschidem un drum mai bun pentru viitor credinţei şi Bisericii Ortodoxe de aici. Ca mitropolit al Transnistriei s-a străduit cu stăruinţă să demonstreze că Transnistria aparţine pe bună dreptate românilor[38].

   Această perioadă a fost una dintre cele mai fertile în rezultate misionare a Mitropolitului Visarion: redeschiderea locaşurilor de cult care timp de decenii au îndeplinit alte misiuni, ajutor acordat oamenilor nevoiaşi, bătrânilor şi copiilor rămaşi orfani, sprijin acordat instituţiilor de învăţământ, atât laice, cât şi religioase, deschiderea Seminariilor Teologice de la Odessa şi Dubăsari şi a Şcolii de Cântăreţi Bisericeşti din Odessa, pentru pregătirea personalului religios din acele regiuni[39]. În urma insistenţei Mitropolitului Visarion pe lângă autorităţile române, la Odesa s-a redeschis Universitatea din Odesa[40] în cadrul căreia începuse să funcţioneze şi o Facultate de Teologie Ortodoxă cu profesori veniţi din România[41].

   În această Misiune se acordă un rol deosebit comportamentului preoţilor din aceste regiuni, Mitropolitul prescriindu-le „următoarele reguli:

1.      Preoţii şi diaconii nu vor umbla pe străzi la braţ cu femei, chiar dacă acestea sunt soţiile lor.

2.      Nu vor putea să se oprească la hoteluri, hanuri sau case de dormit. Căminul preoţesc din Odessa le stă la dispoziţie. În capitalele de judeţe Părinţii Protoierei vor avea grijă să amenajeze câte un cămin, cât de modest pentru găzduirea clerului.

3.      Clericii nu vor intra în bodegi, cârciumi şi alte localuri publice cu caracter degradant.

4.      Venind la oraşe, ei vor fi atenţi la exteriorul lor, având hainele şi încălţămintele curăţite şi bine îngrijite.

5.      Fumatul pe străzi este strict interzis.

6.      Preoţii şi diaconii umblând prin oraş vor avea o ţinută cât se poate de corectă. Discuţiile aprinse, vociferările, convorbirile cu glas tare şi râsul gălăgios nu se admite.

7.      În cursul posturilor bisericeşti este strict interzis clericilor să mănânce la restaurante, în tren şi în alte localuri publice, mâncări de dulce. Aceste încălcări produc mare sminteală în rândurile creştinilor.

8.      În orice loc creştinii nu trebuie să mănânce seminţe de floarea soarelui.

9.      Clericii îşi vor face cruce trecând pe lângă sfintele Biserici, prin aceasta arătând pildă creştinilor trecători.

10.   În măsura posibilităţilor, clerul va face acte de milostenie, ajutând pe săracii ce-şi întind mâna. Publicul de aici e datornic şi foarte atent la felul cum clericii înţeleg să ajute pe cei nevoiaşi”[42].

Aceste repere morale au fost înaintate tuturor protoieriilor ca să fie comunicate preoţilor, spre a fi afişate în cancelariile protopopiatelor, iar pentru personalul localnic, spre a fi traduse în ruseşte. Această misiune a fost poate singura activitate pastoral-misionară organizată şi dezvoltată la o scară atât de mare în afara statului român până la 1945[43].

   Pe lângă toate aceste activităţi misionare şi pastorale trebuie amintit un eveniment care a intrat în flagrant conflict cu mentalităţile atee impuse de regimul sovietic. Mitropolitul Visarion face o mărturisire publică de credinţă zguduitoare, contrapusă radical curentului ateist care bântuise anterior întreaga regiune. Astfel, în anul 1943, în Duminica Ortodoxiei, după slujba săvârşită la Catedrala din Odessa, mitropolitul, însoţit fiind de Episcopii Efrem al Chişinăului şi Policarp al Ismailului, cu participarea unui impresionant număr de credincioşi, a pornit în procesiune în piaţa centrală, unde a săvârşit o slujbă mai puţin obişnuită, adică o slujbă de aruncare a Anatemei împotriva „celor ce tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu şi susţin că lumea aceasta a luat fiinţă singură, de la sine şi toate în ea se fac fără pronia lui Dumnezeu, după întâmplare”.

   Anatema!... Tuturor celor ce au persecutat şi vor persecuta credinţa creştină, clerul şi pe credincioşii săi, prin porunci, schingiuiri şi moarte… Anatema[44]! Aceasta a fost o ceremonie religioasă de condamnare şi de aruncare a anatemei împotriva acelora care şi-au făcut o „preocupare” din contestarea existenţei lui Dumnezeu.

   Cu adevărat, „Misiunea” din Transnistria a fost una jertfitoare şi mărturisitoare a dreptei credinţe, a credinţei vii, lucrătoare şi misionare. Această misiune a lăsat în urma ei o Biserică reînviată şi lucrătoare. Dar este dureros faptul că toată această muncă peste puţin timp a fost transformată în ruine căci – mărturisea presa vremii „lupul răpitor a intrat în turmă, strivind slujitorii lui Hristos”, adică exilându-i în îndepărtata Rusie, iar preoţii au fost condamnaţi la muncă forţată sau au fost omorâţi de fiara comunistă.

Această situaţie o putem desprinde din conţinutul scrisorii Preotului Armando Zavatta, adresată Mitropolitului Visarion Puiu la 28 iulie 1954:

   „...hoardele bolşevice au profanat opera şi truda scumpului meu Mitropolit. Frumoasa reşedinţă metropolitană reconstruită de voi a fost prefăcută în sediul central al N.K.V.D.-ului; reşedinţa Misiunii şi casa anexă pentru preoţi a fost ocupată de Armata Roşie; capela Universităţii a fost imediat distrusă. Noi, sărmanii cei rămaşi, fiind atunci superior al Misiunii Arhiereul Antim Nica, abandonaţi în teritoriul Transnistriei, am rămas cu turma credincioasă lui Dumnezeu, aşteptând lupul răpitor. A mai rămas şi Ieromonahul Serafim Gheorghiu din România. Acesta, arestat şi apoi condamnat la zece ani de muncă silnică, moare în 1947 la Komorovo, asistat de Preotul Misail Chiriţă, în urma chinurilor bolşevicilor.

   Am plâns mult şi m-am rugat pentru scumpa Românie, subjugată de trupele barbare sovietice. România este un martiriu mai mult în Cer. Preotul Misail Chiriţă, rămas într-un câmp de muncă forţată, a fost amnistiat în 1947, dar din nou condamnat la 25 ani se află acum la Petropavlovsc. Protoiereul Gh. Harghel, condamnat la 20 ani închisoare grea, se află la Komorovo. Ieromonahul Vasile Soltizki, superiorul Mănăstirii „Sf. Pantelimon” din Odessa, e condamnat la muncă forţată în Urali. Părintele Petru Leone şi confratele său Jean Nicolas de la Biserica Catolică au fost condamnaţi la câte 20 de ani; apoi Părintele Petru Leone din nou condamnat pentru că a săvârşit un Botez în câmpul de concentrare. De curând, Părintele Jean Nicolas, terminând pedeapsa, i s-a dat domiciliu forţat în Vercuţa. În aprilie 1949 l-am întâlnit pe Părintele Varlaam Chiriţă, arestat la Bălţi, în Basarabia şi trimis în Asia Centrală, la 1952. Părintele Protoiereu Teodor Florea din Odessa a fost arestat la Timişoara în România şi deportat în U.R.S.S.”[45]…

   Aceste mărturii sunt cutremurătoare pentru noi cei de astăzi, dar şi dureroase, căci cumplita fiară a comunismului a distrus viaţa vie a Bisericii şi a neamului. A fost zădărnicită şi străduinţa Ierarhului Visarion. Faptele acestei slujiri au fost împletite cu faptele slujirii neamului şi a tradiţiilor sale sfinţitoare, care au fost scoase la lumină din negura trecutului după decenii de represiune ateocomunistă sovietică. Idealul românesc în acest ţinut oropsit de istorie a fost purtarea drapelului libertăţii politice şi religioase, deschiderea faţă de valorile românismului şi formarea unui popor plin de credinţă şi cu trăire intensă.

   Pentru reînsufleţirea sentimentului religios în Transnistria au fost trimişi din eparhiile basarabene peste 250 de preoţi misionari, 50 ieromonahi şi 15 cântăreţi. S-au dat 50 perechi de veşminte, 1100 cărţi de ritual, 15.000 cărticele de rugăciune, tipărite în limba slavonă şi 300 de atimise[46].

[1] Denumirea de „Transnistria” a fost atribuită regiunii din Ucraina pe care Hitler i-a acordat-o lui Antonescu ca răsplată pentru participarea României la războiul împotriva Uniunii Sovietice. În anul 1924 o parte a acestei regiuni, aparţinând Republicii Sovietice Ucraina, a fost transformată în artificiala ,,Republică Autonomă Moldova” cu capitala la Balta. Ea servea ca „Avanpost” latin în faţa Asiei. Ioan Vodă cel Cumplit al Moldovei făcea danie în 1574, dincolo de Nistru, Petru Rareş de asemenea dăruise Mănăstirii Neamţ, în 1527, nişte pământuri dincolo de Nistru, iar turcii numiră ca hatman, la 11 februarie 1681, pe Domnul Moldovei Gheorghe Duca, ce-şi dădea titlul de Domn la Ţării Moldove şi Ucrainei. Prezenţa istorică a elementului românesc dincolo de Nistru este incontestabilă.

[2] Anatol Petrenco, Basarabia în timpul celui de-al doilea război mondial (1939-1945), Edit. Prut Internaţional, Chişinău, 2006, p. 122.

[3] Instrucţiuni către prefecţii din Transnistria privind instalarea administraţiei române din regiune, 31 august 1942, Arhivele din Odessa, 2361-1c-2, p. 4, apud Jean Ancel, Transnistria, vol. I-III, Edit. Atlas, 1998, p. 209.

[4] Arhim. Iuliu Scriban, Lucrarea misionară de peste Nistru. În: BOR, Anul LIX, Nr. 9-10, septembrie-octombrie 1941, p. 621.

[5] Primul raport al Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria, trimis guvernatorului, privind activităţile sale din perioada 15 august 1941 şi 31 decembrie 1941, Arhivele din Odessa, 2242-1-1105, p. 10, apud Jean Ancel, op. cit., p. 215.

[6]Pr. D. Balaur, Secerişul mult este dar puţini sunt lucrătorii. În: Biserica Basarabeană, An. I, Nr. 2, 1942, p. 78.

[7] A studiat la Seminarul Veniamin din Iaşi, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, la cele de Teologie Catolică şi Protestantă şi de Filozofie din Starsburg şi Heidelberg, Iuliu Scriban a fost un teolog multilateral, om de înaltă cultură, unul dintre marii predicatori şi misionari ai Bisericii Ortodoxe Române, luptând pentru credinţa ortodoxă prin cuvânt şi în scris. Într-o Europă în care ideologiile se confruntau violent, în care Dumnezeu era negat şi subordonat unor idei politice, Iuliu Scriban alături de alţi teologi, precum Vartolomeu Sănătescu şi Visarion Puiu, un important promotor al ,,creştinismului social”, prin care Biserica înţelegea să coexiste cu democraţia, dar în duh creştin şi în tradiţia Răsăritului. El a înţeles necesara deschidere a Ortodoxiei româneşti către mişcarea ecumenică care se profila tot mai mult şi îţi făcea loc în rândul confesiunelor creştine, în virtutea promovării unei păci şi a înfrăţirii popoarelor. A fost unul dintre cei mai importanţi teologi ortodocşi români din secolul al XX-lea, care trebuie să fie cunoscut şi ale cărui lucrări teologice să fie folosite, acestea fiind mai actuale ca oricând. Apud Andrian Nicolae Petcu, Arhimandritul Iuliu Scriban-teologul luptător. În: Ziarul Lumina, Nr. 47 (1549), Anul VI, 26 februarie 2010, p. 2.

[8] Visarion Puiu, Preoţii satelor..., pag. 56.

[9] Arhim. Dr. Antim Nica, Activitatea Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria de la înfiinţare şi până la 31 decembrie 1941. În: MA, Nr. 1-2, Anul XXXII, 1942, p. 131.

[10] I. Arhiepiscopia Sibiului: Prot. T. Chifa (Deva), Preoţii Gh. Secaş (Alba-Iulia), Adam Lăzărescu (Zam-Dobra), Tr. Ciocăneală (Făgăraş), Adam Marcu (Tâmpa-Deva), A. Marcovici (Lepindea-Târnava), A. Radu (Teliu-Braşov), V. Voineag (Braşov-Tocile), I. Chioaru (Sibiu), N. Constantin (Sibiu), I. Tiruţa (Uroiu-Geoagiu), Arhidiaconul Ioan Circov şi Diaconu Anatolie Scurtu de la Catedrala Mitropolitană din Sibiu.

[11] ***, Apostolatul Bisericii ardelene în Basarabia şi Transnistria. În: BOR, 9-10/1941 (LIX), p. 608.

[12] Dr. Grigorie T. Marcu, Expediţia misionară a episcopatului ortodox ardelean în Basarabia şi Transnistria. În: MA, nr. 9-10/1941 (XXXI), p. 456.

[13] Arhim. Teodor Scorobeţ, Expediţia misionară a episcopatului ardelean în teritoriile dezrobite. În: MA, 9-10/1941(XXXI), p. 409.

[14] I. Arhiepiscopia Sibiului: Prot. T. Chifa (Deva), Preoţii Gheorghe Secaş (Alba-Iulia), Adam Lăzărescu (Zam-Dobra), Tr. Ciocăneală (Făgăraş), Adam Marcu (Tâmpa-Deva), A. Marcovici (Lepindea-Târnava), A. Radu (Teliu-Braşov), V. Voineag (Braşov-Tocile), I. Chioaru (Sibiu), N. Constantin (Sibiu), I. Tiruţa (Uroiu-Geoagiu), Arhidiaconul Ioan Circov şi Diaconu Anatolie Scurtu de la Catedrala Mitropolitană din Sibiu.

II. Episcopia Aradului: Preoţii Dr. S. Şiclovan (Arad), Z. Brădeanu (Curtici), I. Tomuţa, (Lupeşti), P. Bogdan (Arad), M. Măcinic (Şiria), I. Faur (Şimad), Ierom. Şt. Lucaciu, Ierom. Iulian Micloş (Hodoş-Bodrog) şi Diaconul D. Dărău.

III. Episcopia Caransebeşului: Preoţii Marcu Bănescu (Anina), D. Anuţoiu (Valeadeni), Tr. Constantin (Vrani), Al. Nicolici (Tufări), Dr. Tr. Coşeriu (Teregova), Profir Criciu (Surducul-Mic), Iova Frica, Oct. Tursa, Ierom. Iusinian Dalea şi Protodiaconul T. Roşca (Caransebeş).

IV. Episcopia Oradiei: Protopopii Const. Mureşanu (Beliu), Aurel Terebenţiu (Vaşcău), Miron Popoviciu (Ciumegiu), Aurel Muşet (Ceica), Preoţii Eugen Racolţa (Lăzăreni), Al. Nica (Băiţa), Al. Popa (Lazuri din Beiuş), Fl. Horgea (Meirsig), Aurel Briscan (Lunca-Sprei), V. Stanciu (Tulca) şi Diaconul Cornel Moga (Beiuş).

V. Episcopia Timişoarei: Preoţii Liviu Surlaşiu (Jebel), Tib. Mărgineanţu (Opatiţa), Tr. Golumba (Timişoara), Moise Ghileanz (Ghilad), Liviu Lărgeanu (Timişoara), V. Vlăduceanu (Timişoara), Crăciun Radu (Lipova), S. Pavel (Chrsinţ), V. Savi (Alioş), Horia Vişoiu (Giroc) şi Diacon Tr. Mihailovociu (Timişoara).

[15] Dr. Grigorie T. Marcu, art. cit., p. 459.

[16] Jean Ancel, op. cit., p. 217.

[17] Pr. Nicolae Grosu inspector misionar, pr. T. Rudiev, pr. Andrei Nicov protoiereu, Mihail Grosu, pr. Nicolae Cuprian, pr. Visarion Popovici, pr. Gh. Harghel, pr. Vasile Bajan, pr. Gh. Popov, pr. Nicolae Şelaru, pr. Vlad, Eustratie, pr. M. Chiriţa, pr. David Portase, pr. Vlad Popovici, pr. G. Smântână, pr. Alexandru Timuş, pr. Alexandru Svetlov, pr. Grigorie Iacob, pr. Alexanru Arventiev, pr. Zosima Cherchez, pr. Dionisie Haraz, pr. Pantelimon Gavrilovici, pr. Simeon Popovici, pr. Grigorie Străistaru, pr. Valentin Popovici, pr. Gheorghe Ilicevici, pr. Ioan Rouădindeal, pr. Dumitru Gavrilovici, pr. Teodor Gontaru, pr. Vladimir Murea, pr. Veaceaslav Cutieru, pr. Mihail Harea, pr. Andrei Nicov, pr. Pavel Cobâlaş, pr. Victor Chicu, pr. Mihail Vorobiev, pr. Adrian Dobol, pr. Tihon Bejan, pr. Petre Caisân, pr. Trofim Suruceanu, pr. Leonid Merenco, pr. Constantin Murea, pr. Ioan Stoicov, pr. Andrei Grosu, pr. Constantin Croitoru, pr. Grigorie Navroţchi, pr. Teodor Harghel, pr. Alexandru Crucesercu, pr. Gheorghe Erhan, pr. Vasile Nica, pr. Spiridon Eremia, pr. Serghie Cegolea, pr. Andrei Eşan, pr. Vasile Berliba, pr. Grigorie Velicov, pr. Vasile Alistar, pr. Ion Platon, pr. Vasile Bejan, pr. Vasile Boţan, pr. Teodot Iazinschi, pr. Igor Macovei, pr. Nicolae Goia, ierom Ioanichie Lupu, ierom. Antim Tabac, ierom. Ioanichie Zincenco, ierom. Dumitru Solovei, ierom. Damian Lozovan, ierom. Elefterie Creciun, ierom. Alipie Matei, ierom. Ioachim Frunză, ierom. Pavel Bradu, ierom. Macarie Stavru, ierom. Gherman Cojocaru, ierom. Nicolae Ţurcanu, ierom. Victor Iovu, ierom. Ilarie Josan. ierom. Isidor Guza, ierom. Efrem Râlea. ierom. Filaret Curcubet, ierom. Nicolae Gherman, ierom. Vasile Soltiţchi, ierom. Ioan Cimbir, ierom. Inochentie Cojocaru, ierom. Ilarion Hâncu, ierom. Serafim Condrea, ierom. Antonie Vidraşcu, ierom. Iuvenalie Zamfir, ierom. Calinic Manţog, ierom. Sebastian Tocilat, ierom. Vichentie Torceag, ierodiacon Gurie Melnic, mon. Antonie Bălan, cânt. Vladimir Cazacu, cânt. Constantin Ţărână, cânt. Sevastian Didenco, cânt. Ştefan Leahu, cânt. Ion Ciobotaru şi cânt. Maxim Spătaru. Apud, pr. V. P. Contribuţia Arhiepiscopiei Chişinăului la lucrarea misionară în Transnistria. În: Misionaru, An. XIII, Nr. 1, 1942, pp. 55-57.

[18] Arhim. Dr. Antim Nica, art. cit., p. 131.

[19] ***, Adunarea Eparhială a Episcopiei Hotinului. Secţia culturală. În: Biserica Basarabeană, An. II, Nr. 5-6, p. 251.

[20] ***, Mulţămiri publice. În: Biserica Basarabeană, An. I, 1942, Nr. 6, p. 390.

[21] Primul raport al Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria, trimis guvernatorului, privind activităţile sale din perioada 15 august 1941 şi 31 decembrie 1941, Arhivele din Odessa, 2242-1-1105, p. 10, apud Jean Ancel, op. cit., p. 217.   

[22] ***, Transnistria Creştină, an. I, (1942), nr. 3- 4, p. 85.

[23] Mitropolia Olteniei în opera misionară din Transnistria, Tipografia Sfintei Mitropolii, Craiova, 1943, pp. 4, 20, 49, apud Jean Ancel, op. cit., p. 220.       

[24] Gheorghe Secaş, Pentru sufletul Basarabiei. În: MA 9-10/1941(XXXI), p. 433.

[25] Toma Rădulescu, Biserica întemniţată-Gherasim Iscu, stareţul mănăstirii Tismana. În: Cetatea Creştină, an. II, nr. 4 (12), aprilie 2003, p.3.

[26] Toma Rădulescu, Iscu Gherasim. În: Martiri pentru Hristos din România. În: perioada regimului comunist, Edit. IBMBOR, Bucureşti – 2007, p. 386.

[27] Eugen Drăgoi, Arhiepiscopul Dr. Antim Nica Prinos la centenarul naşterii, Edit. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2008, p. 59.

[28] Jean Ancel, op. cit., p. 218.

[29] Arhim. Timotei Aioanei, Schitul Vovidenia, tradiţie şi actualitate..., p. 124.

[30] Zilele ,,Visarion Puiu…”, p. 21.

[31]Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitului Ardealului, Clerici creatori de cultură şi spiritualitate..., p. 3.

[32] Eugen Drăgoi, Arhiepiscopul Dr. Antim Nica Prinos la centenarul naşterii, Edit. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2008, p. 60.

[33] Arhim. Iuliu Scriban, Lucrarea misionară de peste Nistru..., p. 622.

[34]***, 1942-1943: Mitropolitul Visarion Puiu în Transnistria. În: Lumina, 13 decembrie 2009, Nr. 101 (215), Anul V, p. 11.

[35] Arhim. Iuliu Scriban, Lucrarea misionară de peste Nistru..., p. 626.

[36] Visarion Puiu, Preoţii satelor..., pag. 56.

[37] ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1054, p. 2, f. 127.

[38] Pr. Ioan Lisnic, Mitropolitul Visarion Puiu, mare Ierarh al Basarabiei..., p. 14.

[39] Zilele ,,Visarion Puiu”..., p. 35.

[40] ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1054, p. 3 f. 491.

[41] ***, 1942-1943: Mitropolitul Visarion Puiu în Transnistria…, p. 11.

[42]***, Zilele ,,Visarion Puiu...”, p. 53.

[43] ***, 1942-1943: Mitropolitul Visarion Puiu în Transnistria..., p. 11.

[44] Ibidem, p. 12.

[45] Dumitru Stavarache, Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie..., pp. 147-148.

[46] ANRM, F. 706, inv. 1, d. 520, f. 158.

Preotul Petru Ciobanu